Clasificarea izvoarelor de drept social european

Sistemul izvoarelor de drept social european se caracterizează prin ierarhizarea normelor juridice şi se întemeiază pe autoritatea ce le este conferită în acordurile de voinţă al statelor membre ale U.E.
Ierarhizarea izvoarelor de drept social european presupune adoptarea unor norme de drept fundamentale cu caracter constituţional pentru ţările membre ale U.E. şi a unor norme derivate.
Normele fundamentale (primare) sunt creatoare de noi reguli care au ca fundament voinţa statelor de a configura anumite tratate, acorduri etc. determinate de realităţile dezvoltării economice şi social europene ajunse la un anumit nivel.
Normele derivate (secundare) realizează izvoarele bazate pe tratate, acorduri, convenţii etc. adoptate de instituţiile U.E.
Izvoarele dreptului social european privesc o categorie specifică de norme juridice, respectiv regulile de conduită din domeniul relaţiilor de muncă şi al asigurărilor sociale.
Constituind o formă specifică de exprimare a normelor de drept internaţional, izvoarele dreptului social european pot fi clasificate în :
- Izvoare principale (originare) şi
- Izvoare secundare (derivate) sau în
- Izvoare comune şi
- Izvoare specifice dreptului social european
Ca şi izvoarele dreptului internaţional, izvoarele principale ale dreptului social european subordonează toate celelalte norme având caracter constituţional.
Izvoarele principale privesc actele adoptate pe baza acordului de voinţă al statelor membre şi pot fi exprimate în: tratate, convenţii, protocoale, acorduri, declaraţii, iar izvoarele secundare privesc acte normative unilaterale şi se referă la: deciziile, recomandările, avizele, directivele, regulamentele, elaborate de instituţiile U.E.
Izvoarele secundare provenind din surse derivate sunt cele mai numeroase şi fac parte din dreptul derivat.

Problematica femeii in UE

În prezent, în cadrul Uniunii Europene poziţia femeii în politică şi pe piaţa muncii nu este foarte diferită de cea din alte democraţii liberale, dar situaţia variază semnificativ de la un stat membru la altul; această diferenţă accentuează o dată în plus importanţa politicii sociale a UE şi a scopului de a crea o coeziune economică şi socială. La modul general, femeile au o situaţie mai bună în statele din nordul Europei, cum ar fi Danemarca, Finlanda, Suedia, şi mai vulnerabilă în statele mai sărace, cum ar fi Portugalia, Spania, Grecia şi cele care au aderat în 2004 şi 2007 .
Unul din trei angajaţi europeni este femeie, însă oferta profesională pentru femei este încă restrânsă. Sunt mult mai multe femei decât bărbaţi pe posturile cu jumătate de normă. Femeile lucrează mai mult în meseriile tradiţional feminine - asistente medicale sau învăţătoare - şi mai puţin pe posturi manageriale. De asemenea, femeile sunt angajate de regulă în sectoarele mai slab plătite şi în meserii mai laborioase. În majoritatea statelor din Uniune, rata şomajului este mai ridicată în rândurile femeilor decât în al bărbaţilor; femeile sunt plătite mai prost decât bărbaţii pentru acelaşi tip de activitate - circa 80% din salariul unui bărbat. Pe de altă parte, însă, aproximativ 75% dintre femeile angajate lucrează în domeniul serviciilor, care se extinde tot mai mult. Statele UE sunt obligate prin lege să acorde concedii postnatale; există state membre care acordă chiar şi concediu de îngrijire a copilului pentru bărbaţi, iar condiţiile de îngrijire a copiilor în sistem public se îmbunătăţesc continuu.

Obiectivele Uniunii conform Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa

La articolul I-3 din Constitutia europeana se arata ca:

(1) Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale si bunastarea popoarelor sale.

(2) Uniunea ofera cetatenilor sai un spaţiu de libertate, securitate si justitie, fara frontiere interne, precum si o piata interna in care concurenta este libera si nu este denaturata.

(3) Uniunea actioneaza pentru dezvoltarea durabila a Europei, intemeiata pe o crestere economica echilibrata si pe stabilitatea preturilor, pe o economie sociala de piata foarte competitiva, care tinde spre ocuparea intregii forte de munca si spre progres social, precum si pe un nivel inalt de protectie si de imbunatatire a calitatii mediului. Aceasta promoveaza progresul stiintific si tehnic.

Uniunea combate excluderea sociala si discriminarile si promoveaza justitia si protectia sociala, egalitatea intre femei si barbati, solidaritatea intre generatii si protectia drepturilor copilului.

Aceasta promoveaza coeziunea economica, sociala si teritoriala, precum si solidaritatea intre statele membre.

Uniunea respecta bogatia diversitatii sale culturale si lingvistice si vegheaza la protejarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european.

(4) In relatiile cu restul comunitatii internationale, Uniunea isi afirma si promoveaza valorile si interesele. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabila a planetei, solidaritatea si respectul reciproc intre popoare, comertul liber si echitabil, eliminarea saraciei si protectia drepturilor omului, si in special a drepturilor copilului, precum si la respectarea stricta si dezvoltarea dreptului international, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizatiei Natiunilor Unite.

(5) Uniunea isi urmareste obiectivele prin mijloace corespunzatoare, in functie de competentele care ii sunt atribuite prin Constitutie.

Cetatenia europeana

Cetatenii celor 27 de tari ale Uniunii sunt nu numai actori ai constructiei europene, ci reprezinta ei insisi scopul final, chiar daca nu-si dau întotdeauna seama de impactul pe care il au deciziile luate de catre instantele de la Bruxelles asupra vietii lor personale si profesionale. Din aceasta cauza a aparut si a fost reglementat conceptul de „cetatenie europeana” prin articolul 8 din Tratatul de la Maastricht care garanta:

- dreptul de vot si de eligibilitate la alegerile municipale si în Parlamentul de la Strasbourg;

- protecţia diplomatica si consulara;

- posibilitatea de a apela la un mediator;

- libertatea de deplasare si de sedere pe teritoriul tarilor ce apartin UE.

Obiectivele Uniunii Europene

Obiectivele Uniunii Europene sunt stabilite în art. B titlul l din Tratatul de la Maastricht:

- promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, indeosebi prin crearea unui spatiu fara frontiere interioare, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin constituirea unei uniuni economice si monetare comportand, la termen, o monedă unica;

- afirmarea identitatii proprii pe scena internationala, indeosebi prin promovarea unei politici externe si de securitate comune, incluzand si definirea unei politici de aparare comuna, care ar putea duce, la un moment dat, la o aparare comuna;

- intarirea protecţiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;

- dezvoltarea unei cooperari stranse in domeniul justitiei si al afacerilor interne;

- mentinerea integrala a acquis-ul comunitar si dezvoltarea lui, in scopul de a examina, conform procedurii stabilite la art. N paragraful 2, in ce masura politicile si formele de cooperare instaurate prin tratat ar trebui revizuite in vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare.

Ideea unitatii europene

Unitatea europeana este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar, politic românesc si european în general. Ideea de unitate europeana nu este însa ceva nou, o creatie a noii gândiri europene, ci are radacini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordata din perspectiva gasirii unei solutii pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent si prin consecinta pentru o viata mai buna a populatiei. De altfel, securitatea si bunastarea sociala s-au pastrat de-a lungul timpului pâna în ziua de azi ca principalele forte motrice ale integrarii europene.
Platon a fost primul gânditor care a sustinut ideea pacii prin organizarea de confederatii. În acea vreme, confederatia cetatilor grecesti dispunea de institutii religioase si politice comune, forumul de solutionare a diferendelor dintre cetati constituindu-l Consiliul amfictionilor.
În epoca romana, datorita prevalentei pornirilor razboinice, de cucerire, a fost parasita ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea solutionarii în alt mod decât prin razboi a diferendelor dintre ei si popoarele considerate „barbare”. „Pax romana” — aspiratia Romei — avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominatia romana.
Aparitia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificari la nivel politic cu cea la nivel spiritual – unitatea lumii crestine – bazata pe ideea universalismului crestin. Numerosi apologeti ai crestinismului au subliniat unitatea crestina divina si pamânteana. Totusi, marea schisma din 1054 va determina si ruperea acestei unitati, va accentua rivalitatile politice, Biserica crestina neputând, cu unele exceptii, sa devina o adevarata putere temporara, desi prin forta sa spirituala îsi revendica aspiratii teocratice .
Realizata pentru o scurta perioada sub Imperiul carolingian, unitatea politica a unei mari parti a Europei se va destrama odata cu Pacea de la Verdun din 843 - care a avut ca rezultat împartirea Imperiului Franc astfel: partea orientala lui Ludovic, partea centrala lui Lothar iar partea de vest lui Francisc cel Plesuv.
În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a pacii.
Pierre Dubois a scris De recuperatione Terrae Sanctae în care cerea o reforma a Bisericii, un învatamânt laic si propunea organizarea unei federatii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni întelepti, priceputi, credinciosi si bogati pentru a fi feriti de corupere .
În 1464, George Podebrady, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaboreaza un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stavilirii pericolului otoman si îl propune contemporanului sau Ludovic al XI-lea. În 1589, Albericus Gentilis propune si el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1652 Hugo Grotius preconizeaza o asociatie internationala a principiilor crestini.
Marele poet italian Dante Aligherii, în „De monarhia”, lucrare din anul 1303, preconiza o solutie de tip federalist a Europei, o pace universala prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator suprem, unei unice si legitime autoritati.
Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, îi atribuie monarhului pe care l-a slujit idei care îi apartin sub titlu „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, el îsi dezvolta conceptia sa despre o Europa remodelata în cincisprezece state, sub umbrela unui consiliu comun, „Consiliul foarte crestin”.
Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Nouveau Cynée”, lucrare în care preconizeaza organizarea pacii internationale prin arbitraj, o adunare permanenta ar avea în acest scop sediul la Venetia si ar permite deopotriva mentinerea pacii si dezvoltarea schimburilor economice.
William Penn, legislatorul viitoarei Pennsylvanii propune în al sau „Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei” (1963) o schema cu o înfatisare în chip particular moderna, reprezentantii europeni ar fi reuniti într-o Dieta; deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei patrimi – incontestabila atingere a suveranitatilor – si, mai ales, ele ar putea fi efectiv sanctionate, Dieta fiind dotata cu o forta armata.
La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îsi leaga numele de faimosul „Proiectul pentru a face pacea permanenta în Europa” (1713), în care schiteaza imaginea unui Senat european care ar avea competente legislative si judiciare .
În al sau „Plan al unei paci universale si eterne”, redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy Bentham introduce o idee noua, care va fi confirmata adesea în epoca contemporana, cea a presiunii opiniei publice internationale. Bentham sugereaza, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita sa ofere „avize” si sa emita „opinii” în probleme de interes comun… presupunându-se ca opinia publica internationala ar fi suficienta pentru a înscrie aceste „avize” în realitate.
Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de catre Frederic al II-lea, regele Prusiei.
J. J. Rousseau vedea o „republica europeana” numai daca monarhii îsi vor abandona natura lor „lacoma si belicoasa” iar popoarele se vor emancipa si ca urmare vor deveni mai întelepte .
Unul din pionerii dreptului international, Emmerich Vattel scria ca Europa constituie un sistem politic, un corp format printr-o multitudine de relatii si interese si ca toate acestea fac din statele continentului „un fel de republica ale carei membre, cu toate ca sunt independente, sunt unite” prin intermediul interesului comun „pentru a mentine ordinea si libertatea”.
În secolul al XIX-lea, o veritabila exaltare a ideii europene este anuntata de Doamna de Staäel atunci când scrie: „De acum, e necesar sa avem spiritul european”.
Contele de Saint-Simon a expus în „Despre reorganizarea societatii europene sau despre necesitatea si mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, pastrând fiecaruia independenta sa nationala” utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”.
Perioada de convulsii care a urmat Revolutiei franceze a dus la aparitia mai multor proiecte de integrare europeana, unele ramase la stadiu ideatic, altele ajungând la niste realizari efemere. În legatura cu cele din urma se poate cita situatia Imperiului napolonean. Astfel, în momentul sau maxim, Napoleon I era împarat al Frantei, în granitele fostei Galii romane având alipite si Olanda, Belgia, Piemont, Provinciile Ilirice, parti din regatul Prusiei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Elvetiene si al Confederatiei Rhinului, al Marelui Ducat al Varsoviei, pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din fratii sai, aceeasi situatie fiind si în cazul Westfaliei, iar în Reagatul Neapolelui se afla pe tron unul din maresalii sai, caz asemanator si cu Regatul Suediei.
Iata cum vedea Napoleon situatia Europei daca nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia: „Pacea de la Moscova desavârsea si încheia expeditiile mele razboinice. Pentru marea cauza era sfârsitul hazardului si începutul securitatii. Un orizont nou, lucrari noi, urmau sa se desfasoare, pentru bunastarea si prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar sa fie organizat. Satisfacut în privinta acestor mari probleme, linistit din toate partile, as fi avut si eu un congres si o sfânta alianta. Sunt idei care mi-au fost furate. În aceasta reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre si am fi avut o alta greutate în fata popoarelor.”. El ar fi pus în aplicare si urmatoarele la nivelul întregului continent european: un cod european, o curte de casatie europeana care sa îndrepte greselile pentru toti, aceeasi moneda sub înfatisari diferite, aceleasi greutati, aceleasi legi. Spunea el: „În acest fel, în curând Europa ar fi format cu adevarat un singur popor si fiecare, oriunde ar fi calatorit, s-ar fi gasit tot timpul în patria comuna”.
În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct Petersburg”, emite ideea unei Societati a Natiunilor. Tot în aceasta perioada, revolutionarul italian Mazzini întrezareste o federatie europeana printr-o prabusire a tronurilor, care ar putea determina aparitia „tinerei Europe”. De altfel acest curent de opinie era promovat si de mari personalitati ale epocii respective din spatiul românesc, cum ar fi: Nicolae Balcescu , Ion Ghica, Dumitru Bratianu , C. A. Rosseti, Al. C Golescu-Arapila si altii.
În 1827, Pierre Leroux a publicat în ziarul parizian Le Globe un articol-studiu „Despre Uniunea Europeana”. Idei asemanatoare au fost profesate de o alta personalitate a timpului. Alexandre-Auguste Ledru-Rollin, care scria „de un pamânt liber, singura republica a Europei”.
Secolul XIX este, prin excelenta, secolul unor propuneri federaliste. La Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteste celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cadea din mâini si bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul si cu dreptul de vot universal al popoarelor ... va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, si lumea se va mira ca au fost vreodata cu putinta. . .Si va veni ziua când vom vedea doua grupari uriase: Statele Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii dându-si mâna prieteneasca peste ocean...”.
În 1878, juristul elvetian Johann Kaspar Bluntshchli avanseaza ideea unei confederatii a statelor europene, condusa de un consiliu federal cuprinzând delegati ai tuturor statelor europene si un Senat, însumând delegatii parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederatiei.
Din aceeasi perioada se pot mentiona proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich Passy si Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul lui François Crispy (sfârsitul secolului XIX), discutiile purtate în cadrul celor doua Conferinte de la Haga (1899, 1907) s.a.
Alt „proiect pentru pace eterna” este cel al lui Kant din 1875, a carui influenta asupra presedintelui Woodrow Wilson va fi considerabila. Preconizând stabilirea unei „Societati a Natiunilor” pe baza unui „Stat de Drept” international, Kant schiteaza o veritabila teorie pacifista si internationalista. El încearca, pentru prima data, studierea stiintifica a cauzelor razboiului, propunând cerinta conformitatii constitutionale a statelor membre, el leaga pentru prima oara democratia si internationalismul.
Imediat dupa primul razboi mondial problema organizarii Europei în calitate de continent, de regiune a lumii, începe sa fie limpede perceputa. În acest context apar doua conceptii privind constructia Europei:
- o simpla cooperare care sa menajeze suveranitatile statale existente;
- o depasire a suveranitatilor printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei.
A doua conceptie, în mod deschis federalista, este sustinuta mai ales de autori care nu sunt decât simple persoane private.
Contele Coudenhove-Kalergi, nascut la Tokyo, în 1894, dintr-un tata ambasador al Austro-Ungariei si o mama japoneza, devenit cetatean al tinerei Republici Cehoslovace dupa Tratatul de la Saint-Germain, publica la Viena, în 1922, manifestul „Paneuropa” în care arata: „Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire” . În 1926, el reuneste la Viena congresul constitutiv al Uniunii Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane .
Mai putin cunoscut, danezul Heerfordt publica în 1924 un eseu intitulat „Europa Communis” care contine deopotriva o critica acerba a Societatii Natiunilor a carei slabiciune indica deja ca aceasta nu interzice realmente recursul la razboi, dar si o analiza detaliata a ceea ce ar putea fi institutiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european. Dincolo de o adunare interparlamentara, un director al sefilor de stat dispunând de drept de veto si un minister federal responsabil în fata Adunarii, Heerfordt, înzestrat cu o anumita capacitate premonitorie, ajunge pâna la a prevedea un regim special pentru agricultura si o perioada de tranzitie înainte de realizarea unei uniuni vamale.
În 1928, Gaston Riou preconiza o confederatie continentala în lucrarea sa „Europa patria mea” ca singura conditie de a-i pastra rolul de hegemon în lume fata de prezenta în competenta planetara a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii si Uniunii Sovietice.
În 1929, contele Sforza a publicat lucrarea „Statele Unite ale Europei”, în 1930 Bertrand de Jouvenel a publicat „Spre Statele Unite ale Europei”; tot în 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea „Europa”, în care proiecta o uniune europeana în cadrul Societatii Natiunilor .
În 1926, diferiti economisti si oameni de afaceri au creat „Uniunea economica si vamala europeana” pe care au declarat-o ca fiind începutul actiunii de unificare europeana.
Dar initiativa cea mai spectaculara a epocii a fost cea luata de Aristide Briand în cadrul Societati Natiunilor, când, la 7 septembrie 1929, a propus Adunarii generale a Societatii Natiunilor sa creeze, între statele europene, o legatura federala, dar fara sa se aduca atingere suveranitatii acestor state, propunere în urma careia Aristide Briand a primit sarcina sa prezinte un memorandum asupra „organizarii unui regim de uniune federala europeana”.
Raspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost prudente, iar in unele cazuri chiar negative.
Spre sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial parte ca pentru Europa se deschide epoca realizarilor efective. În Europa ocupata, numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat în favoarea unei viitoare unitati europene: în Franta, miscarea „Lupta”, în Italia, grupul numit „Partidul de actiune”. Proiectul de declaratie a rezistentelor europene elaborat la Geneva, în 1944, constata: „În intervalul unei singure generatii, Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenta a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important sa remediem aceasta anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene”.
Într-o Anglie devenita pol al Europei libere, mediile guvernamentale sunt animate de ideile federalist europene. Astfel, Winston Churchill îi adreseaza lui Anthony Eden un memorandum asupra „Statelor Unite ale Europei”. Odata recâstigata pacea, omul de stat britanic revine asupra aceleiasi teme cu prilejul unei conferinte la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, unde propunea constituirea unor State Unite ale Europei, spunând printre altele: „Noi trebuie sa cream ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Daca la început nu toate statele Europei vor sa intre în Uniune, trebuie ca noi sa lucram pentru a alatura si uni acele state care o doresc si o vor.”

Bibliografie:

- Viorel Marcu, Drept institutional comunitar, Editura Lumina Lex, Bucuresti , 2001, p. 6, p. 21-26, p. 33.
- Charles Zorgbibe, Constructia europeana. Trecut, prezent, viitor, Editura TREI, Bucuresti, 1998, p. 6.
- Las Cases, Memorialul de Sfânta-Elena, Editura Minerva, Bucuresti, 1975, p.63-64.
- Nicolae Balcescu, Opere IV, Corespondenta, editie critica de G. Zane, Editura Academiei, Bucuresti, p. 291-292.
- Roxana Munteanu, Drept European, Evolutie – Institutii, Ordine Juridica, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996, p. 18.
- Winston Churchill, Al doilea razboi mondial, vol. II, Editura SAECULUM I.O., Bucuresti, 1998, p. 410.
- Corina Leicu, Drept Comunitar, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 3.
- Faust Bradescu, Europa unita, Editura Majadahonda, Bucuresti, 2000, p. 12.